Gibraltarul
În prima zi pe motociclete (până la Monda, în Spania, am mers cu maşina), după 120 de km pe serpentinele de pe coasta Spaniei, am ajuns la Argerciras. De aici, am luat feribotul spre Ceuta spaniolă, unde am ajuns după 30 de minute, traversând strâmtoarea Gibraltar. La frontieră, pentru formalităţile de control şi de declaraţie vamală a motocicletei, este de preferat să accepţi „serviciile” oferite de marocani care, pentru 10 euro, le rezolvă în doar 5 minute (am aflat aceasta la întoarcere) şi nu într-o oră şi jumătate cât ne-a trebuit nouă. Neapelând, în necunoştinţă de cauză, la serviciile celor agreaţi de funcţionarii vamali, când ajungea Robi la ghişeu,  vameşul  închidea geamul, arătându-i prin semne că i s-a făcut foame deci, „era ora mesei” ; şi a stat de patru ori la rând, de fiecare dată la alt ghişeu şi, evident, la alt vameş. De abia într-un târziu s-a găsit un funcţionar care nu era „flămând” şi care ne-a făcut, în sfârşit, formalităţile.

Valea haşişului
După prima seară petrecută lângă Tetouan, am pornit pe „Valea haşişului” prin Chefchaouen şi Ketama, spre Fes. Peisajul nu este deşertic, dimpotrivă, am străbătut o minunată pădure de cedri, dar vânzătorii de haşiş sunt atât de mulţi şi de insistenţi, încât cu greu am reuşit să facem o fotografie înainte de a fi înconjuraţi şi îmbiaţi să cumpăram ceea ce fiecare spunea că este cea mai bună „iarbă de Fes”.

Fes
În Fes, ne-am cazat într-un palat construit în 1400, restaurat şi transformat în hotel,  situat chiar la marginea „medinei”, oraşul vechi, cu clădiri din pământ bătătorit. Deoarece în medina străzile nu au nume, iar casele nu au număr,  probabilitatea de a te rătăci în labirintul de străzi este  mare, motiv pentru care  am apelat la serviciile unui ghid. Urmându-l, am intrat în medina, mai exact am făcut o primă călătorie în timp, înapoi, cu o mie de ani. Doar Llosa ar putea să redea fidel  ce înseamnă şi ce este medina, (am scris „ce este” fiindcă oraşul vechi are viaţă proprie). Seara, ghidul ne-a condus în oraş, pe o alee înfundată,  strâmtă şi  întunecoasă, la o casă fără număr sau firmă, unde a bătut conspirativ, într-un anume cod doar de el ştiut, la uşa  închisă a unei clădiri fără ferestre, neîngrijită şi cu pereţii murdari. Uşa s-a crăpat puţin, cineva ne-a privit din spatele vălului care-i acoperea faţa şi, văzându-l pe ghid, ne-a poftit înăuntru. Am intrat într-un luxos restaurant marocan, unde am mâncat pentru prima dată mâncare marocană, serviţi impecabil de un personal îmbrăcat în haine tradiţionale, ascultând sunetele unui instrument muzical autohton, în timp ce proprietarul ne spunea câte ceva despre fiecare din cele peste 12 feluri de mâncare pe care ni le-a adus. Ziua următoare, la ora 8.00, am pornit spre Er Rachidia, prin Sefrou şi  Boulemane. Peisajul a devenit deşertic, cu linii drepte, lungi de câte 25- 30 km,  fără nici o curbă, pe un drum asfaltat impecabil şi cu un trafic practic inexistent.
Am trecut prin mici localităţi, unde casele erau construite din pământ bătătorit, fără apă curentă, fără canalizare, fără curent, unde nu am văzut magazine, şcoli sau spitale şi nici măcar instituţii oficiale sau staţii de benzină şi  am întâlnit oameni care, în loc de buletin, aveau un tatuaj pe faţă, pentru identificare.

Erg Chebbi
De la Er Rachidia am pornit spre Merzouga, cea mai estică localitate a Marocului,  prin Erfoud, pe valea Zizului, presărată cu multe oaze, nerăbdători să vedem deşertul şi dunele de nisip de la Erg Chebbi, aflate la câţiva kilometri de frontiera cu Algeria. După Erfoud, am intrat în deşert, iar la scurtă vreme am părăsit şoseaua şi, urmând pista marcată pe o parte şi pe alta cu pietre, am ajuns la dunele de nisip. Se întind  pe o lungime de 30 de km, sunt înalte de cam o sută de metri şi au o culoare roşcată, asemănătoare cu a cerului la apusul soarelui, care ne-a fascinat. Când am văzut şi caravana de cămile îndreptându-se spre tabăra de corturi beduine lângă care ne-am oprit, am ştiut că ne-am îndeplinit visul.

Pe drumul de întoarcere, pe pistă, când roata din faţă se scufunda brusc în nisip şi ghidonul începea să oscileze stânga-dreapta, când roata spate derapa şi când vedeam pietrele mici, dar ascuţite ca o lamă - gata să provoace o pană urmată de o căzătură, am aflat cu adevărat ce înseamnă raliul Dakar, iar respectul nostru pentru participanţi a devenit admiraţie.

Spre Poarta Saharei
Dimineaţa, am pornit prin deşert spre localitatea Mhamid, numită şi „Poarta Saharei”. Ne-am oprit de câteva ori să facem fotografii în locuri în care, pe toata linia orizontului, nu se vedea casă, maşină sau om, iar după câteva clipe, apărea câte un copil care ne întreba - prin gesturi - dacă nu avem dulciuri sau… altceva pentru el. La Zagora, ne-am cazat şi, lăsând bagajele la hotel, cu motocicletele mai uşoare cu 35 de kg, am pornit spre Mhamid, locul de unde mai departe se poate merge doar cu cămila. Eram flancaţi şi „însoţiţi” frecvent de tornade (mai mici sau mai mari) de nisip, care mai şi traversau uneori drumul nostru.

Gorges du Dades şi Gorges du Todra.
A doua zi de dimineaţă, am pornit pe Valea uedului Draa, în inima ţării berberilor, prin nenumărate oaze de palmier şi pe lângă nenumărate kasbah-uri (fortăreţe), spre Tinehir. Am părăsit drumul principal, intrând pe o vale care ducea la Gorges du Dades: Cheile Dadesului. Printre pereţi de stâncă de culoarea frunzei ruginite, înalţi de 300-400 m, urcând pe nişte serpentine care–mi aminteau de trecătorile din Elveţia,  ne-am închipuit că mai mult decât atât nu se poate. Şi, totuşi, în Cheile Todra (Gorges du Todra), am crezut că am ajuns în paradis. Nici cuvintele, nici fotografiile nu redau decât parţial ceea ce am văzut. Pereţii de stâncă roşcată, înalţi de 300 m, aproape se atingeau, iar pe fundul văii un firicel de apă limpede şi, din loc în loc, câte un… palmier. Ne-a prins seara şi a trebuit să ne întoarcem să ne cazăm undeva, dar înainte de a pleca am promis că vom reveni aici. Ceea ce am şi făcut, a doua zi dimineaţă, sub pretextul că trebuie văzut şi pe lumina dimineţii.

Marrakech
După ce am revăzut Gorges du Todra, am pornit spre Marrakech, făcând un scurt popas la Ait Ben Hadou, aşezară aflată astăzi în patrimoniul UNESCO şi locul unde a fost filmat Ben Hur. Clădirile din pământ bătătorit sunt într-o stare perfectă şi amplasarea lor pe o colină oferă asupra întregii aşezări o perspectivă minunată. Am pornit spre Marrakech prin Munţii Atlasul Înalt, prin trecătoarea Tizi-n Tichka, pe un drum de 120 de km… numai din serpentine şi cu un trafic minimal. Pentru noi - motociclişti „vânători de serpentine” - a fost unic prin lungimea lui şi deosebit datorită munţilor de peste 4.000 m, care ne flancau, cu vârfurile înzăpezite. Înainte de intrarea în Marrakech, am fost prinşi de o furtună de nisip, iar Robi, care era la 20 de m în faţa mea, a dispărut într-o ceaţă gălbuie în care vedeam doar stopurile motocicletei sale. În oraş, într-un trafic ale cărui reguli erau ignorate de toţi participanţii, în timp ce rulam pe una din cele 3-4 benzi (numărul de benzi era dat de numărul de vehicule care încăpeau unul lângă altul la maximum 20 cm), între coburi şi ghidonul motocicletei mele, apărut de nicăieri,  la 10 cm de mine s-a înfipt un scuterist,  care mă întreba cu ce-mi poate fi de folos, în timp ce mie mi se oprea inima de frică să nu-l răstorn.
Ne-am cazat, şi a doua zi dimineaţă am pornit să vedem medina şi oraşul. Luptându-ne cu un „disconfort” cauzat de micul dejun, am apucat să vizităm mormintele unei familii regale, unde am aflat că acestea nu poartă nici un semn de identificare, precum şi cea mai mare piaţă din Africa, piaţa Jemaa el Fna, în care am văzut îmblânzitori de cobre, vânzători de apă potabilă, îmbrăcaţi în minunate haine tradiţionale berbere, de culoare roşie, tarabe cu fructe uscate şi condimente, stivuite în forma unui con înalt de jumătate de metru şi formaţii de muzică berberă.

După câteva ore însă, am fost nevoiţi să ne întoarcem la hotel, unde disconfortul s-a dovedit a fi o gravă toxiinfecţie alimentară care, după ce ne-a secat de toate fluidele din organism, ne-a lăsat  fără puteri. După consultaţia primită prin telefon de la medicul care ne-a pregătit şi trusa medicală, am început tratamentul care, spre norocul nostru s-a dovedit extrem de eficient şi ne-a pus pe… motoare a doua zi dimineaţa, când am şi pornit, prin Casablanca, spre Gibraltar. Din cei 700 km făcuţi în acea zi, 300 i-am parcurs pe ţărmul Atlanticului, îngrijoraţi ca simptomele din ziua precedentă să nu revină, bătuţi de ploaie şi scuturaţi de rafale de vânt. Ca să fie completă distracţia,  a mai trebuit să ne şi oprim să întindem lanţul motocicletei mele, ce a început să clănţăne. A doua zi, am pornit spre frontieră, am trecut Gibraltarul şi, odată ajunşi pe continentul „nostru”, cu toate că mai aveam până la Oradea 3.300 de km, ne-am simţit… acasă.

text şi foto: Ovidiu Bot

Înapoi la Târgu-Mureş
În ziua a treia, după o plimbare prin Pădurea Fermecată (uite drumul, nu e drumul) a trebuit să ne întoarcem la Târgu-Mureş din raţiuni financiare. Totuşi, ideea nu a fost rea, pentru că Honda a putut primi astfel plăcuţe de frâna şi un disc de frână nou. Dar, cum suntem pe tărâmul tuturor posibilităţilor, în ziua a patra, când trebuia să plecăm, am descoperit că şi pinionul de la lanţ era făcut praf. Aşa că dă-i şi luptă şi luptă pentru a găsi pe stoc un pinion care să îi ia locul celui uzat peste măsură. Norocul nostru a fost că la unul din cele patru magazine de piese din Târgu-Mureş am găsit un pinion de Suzuki GSX-R 600, care se potrivea şi ca dinţi, şi ca dantură interioară. Sistemul de prindere era diferit, aşa că am apelat la Costi, un prieten care ne-a ajutat şi în trecut, cu o bucşă pentru un Kawasaki ZXR 750. Bine, de fapt adevăratul strungar a fost tatăl lui, care a executat o clemă dublă de prindere mai ţeapănă ca originalul.
Seara, am putut pleca, astfel încât la zece noaptea am ajuns în Munţii Apuseni şi ne-am pus cortul în Padiş pe la ora patru dimineaţa. Nimic nu se compară cu un enduro de noapte, asta dacă eşti şi un pic sărit de pe fix, fireşte.
După o zi de drumeţii prin Apuseni şi o a doua noapte la cort, plecăm spre Deva cu intenţia de a ajunge la Petroşani. Intenţiile bune sfârşesc repede şi a trebuit să ne oprim la Certejul de Sus (lângă Munţii Trascău), pentru că Andra era arsă pe umeri de la soare şi nu mai putea continua din cauza scutului care o jena. Acolo am avut parte de o surpriză plăcută: un lac de acumulare nepoluat de deşeuri şi turişti, într-un loc uitat de lume.  Asta probabil şi din cauză că nu era trecut pe nici o hartă. Aici a avut loc şi singurul incident al turei: Andra a căzut cu motorul într-o baltă, dar în afară de faptul că s-a umplut de noroi, nu au păţit nimic, nici ea, nici motorul.

Transparângul
Ziua a şaptea a fost una mai puţin fericită, pentru că a trebuit să ne despărţim de Dan, care ne-a părăsit din cauza serviciului. Intenţia era ca împreună să traversăm in X Parângul, dar a trebuit să o facem mai apoi singuri. În următoarea zi, iar am avut ghinion. Din cauza unui simering de la frâna de faţă a DR-ului Andrei, care, din voinţă proprie, a ieşit din lăcaş, am pierdut toată după-amiaza şi astfel noaptea ne-a prins la o pensiune de lângă Petroşani, parcurgând până acum jumătatea uşoară din X-ul Transparângului.
O zi mai târziu, am trecut prin Târgu-Jiu şi am ajuns în Novaci (jud. Gorj), unde începea a doua etapă a Transparângului. Drumul a fost foarte greu, cel puţin pentru Andra, dar a meritat fiecare metru parcurs. La fel de greu îmi este acum să descriu în cuvinte cât de frumos şi sălbatic a fost. Odată ajunşi aici am uitat de toate greutăţile şi micile probleme tehnice pe care le-am avut. Pot să zic că mi-a plăcut mult mai mult decât Transfagărăşanul, chiar dacă e mult mai periculos şi dai din piatră în piatră. Dar necazurile nu ne-au uitat şi când am ajuns la Obârşia Lotrului (jud. Vâlcea) am avut o surpriză neplăcută: un cui înfipt în cauciucul meu spate. Asta ne-a mai costat o dimineaţă pierdută, căci cauciucul meu se încăpăţâna să nu iasă de pe jantă, chiar dacă l-am călcat cu maşina, am mers cu el pe pană şi l-am bătut cu barosul.
După-amiază am ajuns în Râmnicu-Vâlcea, unde ne-am refăcut proviziile, iar seara am ajuns la Câmpulung. Pe drum am avut şi ceva altercaţii, nu foarte grave, cu automobiliştii, care se pare nu prea erau obişnuiţi să împartă drumul cu vehicule pe două roţi, mai rapide ca ei. Noaptea am ajuns la Cabana Voina, unde a fost plăcut, dar am şi fost taxaţi pe măsură.

Cabana Cuca
A zecea zi am plecat cu dimineaţa în cap şi într-o jumătate de oră am ajuns la cabana Cuca, unde ne-am întâlnit cu un cuplu de francezi care ne vizitau munţii de mai mulţi ani. Am despachetat şi am luat-o pe jos spre vârful Păpuşa, unde nu am mai ajuns, căci riscam să ne prindă noaptea în pădure. Seara am stat la un foc de tabără cu cabanierul şi cu prietena lui. Per total zona e foarte frumoasă, iar pentru noi faptul că toţi turiştii se cazau la Cabana Voina a fost un avantaj, căci eram singurii campaţi în ţarcul cabanei Cuca. Cum drumeţului îi stă bine cu drumul, dimineaţa următoare am plecat spre Lacul Sf. Ana, via Braşov. Faptul că am ajuns la ora şapte seara la lac nu ne-a împiedicat să facem o baie. Ne-am pus cortul în campingul special amenajat, şi am descoperit că, deşi am plătit o taxă de campare nu existau nici apă curentă, nici apă potabilă. A doua zi am mai făcut o descoperire: toaletele, care erau sub orice critică. Dar numai pentru a ajunge la lac trebuia să plăteşti două taxe: una pentru intrare şi una pentru parcare, şi, deşi e rezervaţie naturală, firma care administra lacul se purta de parcă era proprietatea lor. Am plecat nervos de acolo cu gândul că nu o să mă întorc prea curând.

Lacul Poiana Uzului
Cum aveam chef mai mult de drumuri pietruite, am decis să o luăm pe Valea Uzului spre Dărmăneşti (jud. Bacău). Aici am dat de un lac de acumulare (Lacul Poiana Uzului) cu o apă azurie şi limpede, şi-mi imaginam că o săptămână aici poate fi mai plăcută decât una la Marea Neagră. Am făcut şi aici o baie, apoi am continuat drumul până la Comăneşti, unde, la un han de pe marginea drumului, am mâncat pe săturate fără a ne subţia prea tare portofelul. Noaptea ne-a prins rătăciţi undeva lângă Poiana Fagului (Munţii Ciuc) şi am pus cortul într-o poieniţă la marginea unui pârâu de munte. Doar un pădurar ne-a întrebat de sănătate pe la miezul nopţii.
A paisprezecea zi am încercat fără succes să mergem pe drumul care ducea spre Bălan, dar acesta era mai potrivit pentru o motocicletă hard-enduro, aşa că ne-am îndreptat spre Cheile Bicazului. Aglomeraţia de acolo ne-a făcut să continuăm drumul şi în după-amiaza zilei de 25 august am ajuns înapoi în Târgu-Mureş.

text şi foto: Ionuţ Berceanu

P.S. Cine doreşte filmul cu întreaga aventură, să îmi dea un mail la SEBISUZUKI@gmail.com. Nu vă faceţi griji, e „din partea casei”.