Intru în scuter
Amintiri ciudate încep să mi perinde prin cap, de când aveam doar câţiva anişori: ataşe de IJ, complet închise, vehicule pe trei roţi, cu nişte caroserii relativ asemănătoare, care pe timpul lui Ceauşescu cărau prăjituri pe la cofetării. Mă trezeşte la realitate tonalitatea gravă a motorului monocilindric în patru timpi, de 250 cmc, (doar nu vă gândeaţi la doi timpi…), Piaggio Quasar, pentru a-i spune pe nume. Cu emoţiile unui pilot de încercare, mă pun precaut în mişcare. Mă simt oare ca într-o conservă, după un parbriz ai cărui montanţi mă fac să mă cred jurnalist auto şi să mă văicăresc că mi-ar obtura preţioasa vizibilitate? Nu, nu mă pot plânge prea tare de asta, dar ceva parcă tot nu-mi convine. Aş fi vrut ca ghidonul să fie mai lat, căci datorită parbizului, odată aşezat în şa, mâinile îmi vin apropiate de coate. Începem să ne mişcăm mai bine, dar acoperişul ridică centrul de greutate al scuterului, handlingul nefiind tocmai neutru. Situaţia se îmbunătăţeşte însă semnificativ pe măsură ce creşte viteza şi în momentul în care  abordez primul viraj serios şi decid să înclin „decapotabilul”, încep să râd în cască, văzând cât de spectaculos se înclină habitaclul cu mine. Parcă aş fi într-un elicopter şi buna dispoziţie îmi creşte când acţionez mai hotărât frânele. Sunt încântat: maneta stângă acţionează ambele roţi, dar ajunge să frânez şi faţa, pentru a mă declara mulţumit. Brembo îşi face treaba încă o dată, cu punct de presiune bine definit, modulabilitate şi tot tacâmul. Şaua este moale, te afunzi în ea şi oferă un bun suport lombar, poziţia este comodă, singurul meu comentariu fiind legat de planul pe care se aşează picioarele, prea înclinat pentru măsurile mele.

Suspensiile nu au o misiune uşoară, dar o îndeplinesc cu succes şi trec cu note mari testul pietrei cubice. Bine, era de aşteptat acest lucru, deoarece la 6.450 euro fără TVA, Adiva AD 250 se doreşte un produs premium şi vizează o clientelă selectă.

Poa’ să ningă, poa’ să plouă
Mi-am luat Adivă nouă. Evident, plafonul este pus acolo să te protejeze pe tine şi pe pasager de intemperii. Dacă luaţi însă pe cineva mai înalt de 1,80, acesta se va simţi ca subsemnatul la paişpe’ ani, când a fost plimbat cu o Toyota Celica şi a dat mai mereu cu ceafa în lunetă. Vestea bună este că plafonul poate fi demontat şi lăsat acasă, ceea ce aduce în prim plan capacitatea de 80 litri a portbagajului care îl adăposteşte. Desigur, nu am întâlnit un singur strop de ploaie  pe când mă plimbam ţanţos cu Adiva. Ştiţi cum e, o dată în viaţă testezi şi tu scuterul cu acoperiş şi chiar atunci „ceru’i ca oglinda”. M-a consolat însă faptul că am fost tratat regeşte de scuteriştii întâlniţi, mi s-a propus chiar un schimb cu o Yamaha Aerox,  cu tot cu pasagera din spate. În ciuda dimensiunilor, nu prea m-am poticnit prin trafic cu AD 250 şi m-am riscat şi la câteva manevre mai tupeiste printre coloanele de maşini, odată obşnuit cu cochilia din care ghidonam. Ţinând cont de cei 22 de cai putere pe care îi oferă monocilindrul Piaggio, te poţi avânta şi pe autostradă, cu o grămadă de bagaje, pe care chiar ai unde să le pui. Dacă vă întrebaţi de unde vin aceste Adiva, ei bine, din peninsula în formă de cizmă şi până în 2002 s-au comercializat printr-un parteneriat cu Benelli şi Renault, ulterior brandul Adiva devenind independent. Sfatul meu către Adiva, ca o persoană ce aprofundează din ce în ce mai mult ştiinţa scuterelor, ar fi să mai umble doar puţin la forma acoperişului şi dacă-i premium, premium să fie! Vreau materiale mai de calitate pentru „interior”, că cine ştie ce star de pe la TV o să vedem huzurindu-se în Adiva!

text: Marc Sandu, foto: Dragoş Savu